Istoricul terapiei hiperbare

Istoricul terapiei hiperbare

Într-o călătorie fascinantă prin timp, articolul nostru deschide paginile istoriei pentru a explora originile și evoluția terapiei hiperbare, o metodă terapeutică care astăzi stârnește admirație și recunoaștere în întreaga lume. De la primele experimente umile, care implicau camere primitive umplute cu oxigen, până la sofisticatele camere hiperbarice moderne, terapia hiperbară a parcurs un drum lung, semnat de inovație și descoperiri remarcabile.

Acest articol îți va arăta cum ceea ce a început ca o curiozitate științifică în secolele trecute s-a transformat într-o soluție terapeutică esențială, capabilă să vindece, să reînnoiască și să salveze vieți.

Începutul terapiei hiperbare

Prima documentare a utilizării terapiei hiperbare a fost în 1662, când fizicianul Henshaw a folosit un sistem cu valve unidirecționale care modificau presiunea atmosferică într-o cameră închisă etanș numită ”Domicilium”. Fără un raționament științific, la acea vreme el a concluzionat că presiunile ridicate ale aerului ar remedia anumite afecțiuni acute, în timp ce presiunile scăzute ar produce rezultate benefice în tulburările cronice. Cu ajutorul ”Domicilium”, Henshaw urmărea să îmbunătățească digestia și să prevină bolile pulmonare prin manipularea presiunii ambientale, dar fără a crește concentrația de oxigen.

Descoperirile secolului XIX

La începutul anilor 1830 a revenit interesul pentru terapia hiperbară în Franța. Primul care a construit o cameră hiperbară a fost fizicianul francez Junod. Aceasta folosea motorul cu abur al inventatorului Watt pentru a putea urca până la 4 atmosfere și era folosită pentru a trata afecțiunile pulmonare. Junod vorbea despre invenția sa ca despre o ”baie cu aer comprimat” și susținea că ajută la creșterea circulației sanguine a organelor și creierului, astfel creâduse o stare generală de sănătate mai bună.

De aici înainte, camerele au devenit din ce în ce mai complexe. Taberie a construit o cameră pneumatică sferică cu 2 țevi de fier, una pentru a asigura presiunea din aburul făcut de compresorul hidraulic și alta pentru a asigura ventilația. De asemenea, a construit și o anticameră prin care medicul putea intra și ieși, fără a perturba presiunea.

Lange a construit o cameră cilindrică din fier forjat care putea acomoda 4 persoane. Era prevăzută cu un dispozitiv pentru reglarea debitului de aer, astfel încât să intre într-un flux constant, nu ca o succesiune de pufuri ca în modelele anterioare.

În aceași perioadă, cameră construită de Leigib era formată din 3 camere, fiecare putând acomoda 3 persoane. O anticameră conecta toate cele 3 camere și era folosită și ca regulator de presiune, astfel încât pacientul să nu fie afectat de creșterile bruște de presiune. Temperatura și presiunea puteau fi controlate individual.

În 1837, Pravaz a construit cea mai mare cameră hiperbară care avea 12 locuri și trata boli pulmonare precum tuberculoza sau laringita, dar și holera, conjunctivita sau hipoacuzia.

Chirurgul francez Fontaine a creat în 1876, primul bloc operator hiperbaric mobil. Presiunea ridicată a facilitat reducerea herniilor și a ameliorat problemele pulmonare ale pacienților. În decurs de 3 luni, s-au efectuat cu succes 27 operații in mediul hiperbaric.

Datorită lui Paul Bert, fiziolog și politician francez, considerat si fondatorul medicinei aerospatiale, s-au creat protocoale mai riguroase de tratament. Acesta a studiat felul în care corpul reacționează la atmosfere ridicate și apoi la o decompresie rapidă. A folosit câini pentru acest experiment și a observat că pe o durată mai lungă de decompresie, de 1-2 ore, rata de supraviețuire a fost de 100%.

Camera hiperbară în Primul și al Doilea Război Mondial

În timpul Primului Război Mondial, medicul Cunningham a construit în 1921 o cameră hiperbară pentru a trata victimele gripei spaniole. Acesta a observat îmbunătățiri remarcabile la pacienții tratați astfel, în special la cei cianotici sau în comă. A ajutat la tratarea bolilor precum sifilis, hipertensiune, diabetul zaharat sau cancer.

Cu ajutorul financiar al lui Henry H. Timken, a construit cea mai mare cameră hiperbară din lume. Avea 5 etaje, 12 camere pe fiecare etaj și era dotată ca un hotel.

Asociația Medicală Americană a solicitat medicului să valideze afirmațiile cu privire la eficacitatea terapiei hiperbare, însă acesta nu a vrut sa coopereze și astfel camera a fost demolată.

Primul și Al Doilea Război Mondial au grabit progresele în medicina hiperbară, evidențiind necesitatea și eficacitatea acesteia în tratarea rănilor de război și a altor afecțiuni. Tratamentele în camerele de oxigen hiperbaric au redus mortalitatea și au îmbunătățit semnificativ vindecarea rănilor.

Afecțiunea care a grăbit avansul medicinei hiperbare

Boala de decompresie, o afecțiune asociată cu schimbările bruște de presiune, a catalizat poate cel mai mult dezvoltarea medicinei hiperbare, deoarece a deschis calea către recunoașterea beneficiilor terapeutice ale oxigenului sub presiune și a tehnologiei asociate acestuia.

Primele cazuri documentate despre boala de decompresie, au avut loc la începutul anilor 1840, cand Jacques Triger a observat cazul a doi mineri care au lucrat într-un cheson sub presiune, acestia dezvoltand dureri reumatice si musculare, afectiunea urmand sa fie cunoscuta mai tarziu ca boala de decompresie.

Ce este boala de decompresie?

Atunci când înotătorii sau scafandri revin la suprafață, azotul din sânge se eliberează în organism, sub formă de bule de gaz. Cu cât ridicarea este mai rapidă, cu atât numărul acestor bule este mai mare. Aceste bule de azot pot cauza accidente de decompresie, care pot fi grave și pot provoca probleme de sănătate serioase. Simptomele pot varia de la dureri articulare și musculare până la probleme neurologice sau chiar deces în cazuri extreme.

Terapia hiperbară, prin expunerea la presiuni mai mari, reduce dimensiunea bulelor de gaz și promovează eliminarea lor, ameliorând simptomele și prevenind complicațiile. În timp, medicina hiperbară a evoluat pentru a trata și alte afecțiuni, de la răni de război la arsuri și intoxicații cu monoxid de carbon, oferind soluții inovatoare și îmbunătățind calitatea vieții pacienților.

Pe măsură ce s-a dezvoltat înțelegerea tratamentului cu oxigen sub presiune, s-a descoperit că camerele hiperbarice pot fi folosite nu numai pentru tratarea bolilor de decompresie, ci și pentru alte afecțiuni.

Terapia hiperbară în zilele noastre

După tratarea bebelușului Președintelui John F Kennedy, interesul public față de terapia hiperbară a crescut considerabil.

Acesta s-a născut prematur și a suferit de sindromul de detresă respiratorie. A fost imediat transferat la spitalul pentru copii al Universității Boston pentru îngrijiri medicale speciale, unde, în încercarea de a-i salva viața, medicii au încercat să-l trateze folosind terapia hiperbară. În acea perioadă, terapia hiperbară era în curs de dezvoltare și era încercată pentru diferite afecțiuni neonatale, inclusiv pentru a îmbunătăți oxigenarea țesuturilor și pentru a trata tulburările respiratorii.

În 1962, Dr. Smith și Sharp au descoperit beneficiile terapiei în cazul intoxicației cu monoxid de carbon. Aceștia recomandau persoanelor cu carboxihemoglobină peste 25% să facă de urgență o ședință de 90 minute la o presiune atmosferică de 3 ATA, iar apoi încă 2 sau 3 ședințe pentru o vindecare completă. Astfel au început să se instaleze camere hiperbare în marile centre universitare din Statele Unite.

Acest număr crescut de camere în centrele universitare au dus la studii prin care să se demonstreze utilitatea și în alte afecțiuni. Eficacitatea a fost demonstrată în cazul osteomielitei, a pacienților cu AVC, sclerozei multiple, hipoacuziei, infarctului miocardic și a mai multor boli ale sistemului nervos central. Până în prezent, FDA și UHMS au aprobat utilizarea terapiei în zeci de afecțiuni și lista crește odată cu noile cercetă

Concluzie

Cu cât a crescut interesul pentru beneficiile terapiei, cu atât s-a dezvoltat și producția de camere hiperbare. Dacă la început erau rudimentare, acum sunt create încât să fie eficiente din punct de vedere al costurilor, să nu ocupe mult spațiu și mai ales să fie extrem de sigure pentru pacienți.

Aplicațiile terapiei hiperbare s-au extins în tratamentul unor afecțiuni precum rănile cronice, arsurile, necrozele tisulare, intoxicațiile, accidentele de scufundare și alte afecțiuni medicale.

În prezent, terapia hiperbară este utilizată într-o gamă largă de specialități medicale, inclusiv în tratamentul bolilor de țesuturi moi, afecțiunilor neurologice, complicațiilor diabetului și a altor probleme de sănătate. De asemenea, terapia hiperbară a devenit o opțiune importantă în medicina sportivă, fiind utilizată pentru recuperarea sportivilor după leziuni și pentru îmbunătățirea performanței.

Fiind un tratament non-invaziv și nedureros, terapia hiperbară capătă din ce în ce mai multă recunoaștere pentru efectele benefice. Că vorbim de boli cerebrale, neuronale cu prognostic mic de recuperare sau în recuperarea după antrenamentele fizice, terapia este un adjuvant în cadrul medicinei, cu rezultate spectaculoase.