Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) - Ce este, cauze, simptome și tratament

Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) - Ce este, cauze, simptome și tratament

1. Ce este tulburarea de stres post-traumatic (PTSD)?
2. Categorii și tipuri de PTSD
3. Cauzele tulburării de stres post-traumatic (PTSD)
4. Care sunt simptomele PTSD?
5. PTSD la copii și adolescenți
6. Cum se diagnostichează PTSD?
7. Care sunt tratamentele pentru PTSD?
8. Terapia cu oxigen hiperbaric în tratamentul PTSD
9. Diferența între PTSD și alte tulburări similare
10. ​PTSD în România – Provocări și soluții
11. PTSD – o problemă globală și impactul asupra vieții de zi cu zi

Unele răni nu sunt vizibile, dar dor cel puțin la fel de tare. Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) este o cicatrice invizibilă lăsată de traume profunde, o afecțiune psihologică ce transformă amintirile în poveri greu de purtat. Nu face distincție între victime, poate afecta soldați întorși de pe front, supraviețuitori ai violenței, ai accidentelor sau chiar persoane care au asistat neputincioase la tragedii.

Deși PTSD rămâne o problemă adesea neînțeleasă, realitatea sa este incontestabilă: aproximativ 3,9% din populația globală va experimenta această tulburare la un moment dat în viață, iar în România, peste 5% dintre adulți sunt afectați. Impactul său nu se limitează la suferința interioară, poate distruge relații, cariere și, uneori, chiar speranța de a mai trăi o viață normală. Dar PTSD nu trebuie să fie o sentință. Cu recunoaștere timpurie, sprijin și tratament adecvat, există drumuri spre vindecare. Iată tot ce trebuie să știi despre această tulburare.

Ce este tulburarea de stres post-traumatic (PTSD)?

PTSD (tulburarea de stres posttraumatic) este o tulburare psihiatrică care apare la unele persoane după ce au trăit sau au asistat la evenimente traumatice ce le-au pus viața ori integritatea în pericol. Potrivit Asociației Americane de Psihiatrie (APA), PTSD poate surveni în urma unor dezastre naturale, accidente grave, acte de terorism, război/luptă, viol sau alte agresiuni fizice și sexuale. Astfel de evenimente sunt percepute ca fiind extrem de amenințătoare, iar trauma depășește capacitatea obișnuită și mecanismele de coping ale individului.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește PTSD drept o afecțiune de sănătate mintală ce se dezvoltă la unele persoane după expunerea la evenimente traumatice sau înfricoșătoare (cum sunt, de exemplu: dezastre naturale, accidente, atacuri violente, acțiuni militare), evenimente în care persoana a fost rănită, amenințată cu moartea sau a fost martor la rănirea sau moartea altora. PTSD a fost numit în trecut și „șoc de obuz” („shell shock”, după Primul Război Mondial) sau „oboseală de luptă” („battle fatigue”, după al Doilea Război Mondial). Însă, nu doar veteranii de război pot dezvolta PTSD, acesta poate afecta pe oricine, indiferent de vârstă, gen sau cultură, dacă este expus la un eveniment traumatic sever.

Pentru diagnostic, Manualul Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mintale (DSM-5) include PTSD în categoria tulburărilor legate de traumă și factori de stres. DSM-5 stabilește că pentru un diagnostic de PTSD este necesară expunerea directă sau indirectă la un eveniment traumatic real ori amenințat (moarte, rănire gravă sau violență sexuală), urmată de un set de simptome persistente din mai multe categorii (re-experimentare, evitare, cogniții și dispoziție negative, reactivitate crescută), cu durată de peste o lună și care cauzează suferință semnificativă sau afectare funcțională.

Clasificarea Internațională a Bolilor (ICD-11) a OMS definește similar PTSD, cerând ca evenimentul să fi fost extrem de amenințător sau terifiant, iar simptomatologia să includă retrăirea intruzivă a traumei, evitare și hiper-reactivitate, totul asociat cu afectare semnificativă a vieții cotidiene.

Categorii și tipuri de PTSD

Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) nu este clasificată în categorii distincte în același mod în care sunt clasificate alte tulburări mintale. Cu toate acestea, există diferite tipuri și prezentări ale tulburării de stres post-traumatic, care pot varia în funcție de severitatea simptomelor, durata acestora și factorii declanșatori.

PTSD acut

PTSD acut este forma cea mai comună și se manifestă în primele trei luni după evenimentul traumatic. Simptomele includ flashback-uri intense, evitarea amintirilor legate de traumă și o stare continuă de hiperactivare psihică și emoțională. În multe cazuri, simptomele pot diminua în intensitate cu timpul, mai ales dacă persoana afectată primește suport adecvat și tratament psihologic. Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) și expunerea graduală la amintirile traumatice sunt cele mai eficiente metode de intervenție pentru această formă de PTSD.

PTSD cronic

Dacă simptomele persistă mai mult de trei luni, afecțiunea devine cronică. PTSD cronic poate avea un impact profund asupra funcționării sociale și profesionale, ducând la depresie, izolare socială și probleme severe de sănătate mintală. Unele studii neurobiologice au arătat că PTSD cronic este asociat cu modificări ale hipocampusului, amigdalei și cortexului prefrontal, structuri cerebrale implicate în reglarea emoțiilor și a răspunsului la stres.

În plus, PTSD cronic crește riscul de comorbidități, cum ar fi tulburările depresive majore, abuzul de substanțe și suicidul. Persoanele cu această formă de PTSD pot experimenta o deteriorare a relațiilor interpersonale, probleme la locul de muncă și dificultăți în menținerea unui stil de viață sănătos.

PTSD cu debut întârziat

PTSD cu manifestare întârziată apare atunci când simptomele încep la șase luni sau mai târziu după evenimentul traumatic. Aceasta este o formă de PTSD frecvent întâlnită la veteranii de război, supraviețuitorii abuzului din copilărie sau persoanele expuse la traume prelungite, cum ar fi violența domestică. Unul dintre factorii declanșatori ai acestui tip de PTSD este expunerea la stres suplimentar, care poate reactiva traumele latente.

Cercetările sugerează că PTSD cu debut întârziat poate fi mai dificil de tratat, deoarece persoana afectată a dezvoltat deja mecanisme nesănătoase de coping și poate avea dificultăți în identificarea legăturii dintre simptomele actuale și evenimentul traumatic inițial

Complex PTSD (C-PTSD)

Complex PTSD (C-PTSD) este o formă severă de PTSD, care apare ca urmare a expunerii prelungite la traumă repetitivă. Aceasta este frecvent întâlnită în rândul supraviețuitorilor de abuz în copilărie, violență domestică sau tortură.

Pe lângă simptomele clasice de PTSD, C-PTSD include și:

• Dificultăți în reglarea emoțiilor – schimbări bruște de dispoziție, episoade intense de furie sau anxietate.
• Probleme în formarea și menținerea relațiilor interpersonale – tendința de a evita conexiunile sociale sau de a repeta tipare relaționale disfuncționale.
• O imagine de sine distorsionată – sentimentul de vinovăție cronică, rușine sau senzația de a fi „greșit” sau inferior.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a recunoscut Complex PTSD ca o afecțiune distinctă în Clasificarea Internațională a Bolilor (ICD-11)

Cauzele tulburării de stres post-traumatic (PTSD)

Trauma psihologică severă este cauza directă a PTSD, însă nu toți cei expuși la traumă dezvoltă această tulburare. De fapt, studii epidemiologice arată că, deși ~70% din oameni experimentează cel puțin un eveniment traumatic de-a lungul vieții, doar o minoritate dezvoltă PTSD (circa 5-6%).

Factorii genetici par să joace un rol semnificativ în vulnerabilitatea individuală: cercetări pe gemeni sugerează o eritabilitate moderată a PTSD (între ~30-40%). De exemplu, un studiu recent pe 16.000 de gemeni a estimat că predispoziția genetică la PTSD este de ~35% la femei și ~29% la bărbați​. Astfel, unele gene implicate în reglarea stresului, memoriei sau emoțiilor (precum cele pentru sistemul serotoninergic sau axa HPA) pot crește riscul de PTSD în prezența traumelor.

Factorii biologici și neuroanatomici contribuie și ei la susceptibilitatea pentru PTSD. În creier, structuri implicate în memorie și răspuns la stres, precum hipocampul și amigdala, pot suferi modificări. Multe studii imagistice au raportat volum redus al hipocampului la persoanele cu PTSD comparativ cu cele fără PTSD​.

Hipocampul este esențial în procesarea amintirilor, iar un nivel cronic ridicat de hormoni de stres (precum cortizolul și adrenalina) poate afecta funcția hipocampului, împiedicând consolidarea corectă a amintirilor traumatice​. Acest lucru explică de ce amintirile traumei rămân adesea neintegrate și intruzive în PTSD.

De asemenea, s-au observat niveluri anormale ale hormonilor de stres: adrenalina și noradrenalina. Acești hormoni pot rămâne ridicate mult timp după evenimentul traumatic, menținând corpul într-o stare de „alarmă” continuă​. Această hiperactivare biologică se manifestă prin hiper-vigilență, insomnie, reactivitate exagerată – simptome tipice PTSD.

Factori de mediu și experimentali influențează major probabilitatea apariției PTSD. În primul rând, contează natura și severitatea traumei suferite: traumele intenționate și violente (ex. violență sexuală, tortură, agresiune, teatru de război) au șanse mult mai mari să conducă la PTSD decât dezastrele naturale sau accidentele. De exemplu, rata PTSD la supraviețuitorii de agresiuni sexuale sau la veteranii expuși luptelor intense este substanțial mai mare decât în populația generală. Repetiția sau durata traumelor (traume cumulative sau abuzul cronic în copilărie) crește de asemenea riscul și poate duce la forme mai complexe de PTSD.

Un alt factor de mediu critic este suportul social post-traumă. Persoanele care se simt susținute de familie, prieteni sau comunitate după eveniment au risc mai scăzut de a dezvolta PTSD. Sprijinul emoțional și validarea trăirilor pot facilita vindecarea naturală. De cealaltă parte, lipsa suportului sau stigmatizarea (un exemplu ar fi acuzarea victimelor) amplifică stresul posttraumatic.

Alți factori de risc includ un istoric personal de tulburări mintale (anxietate sau depresie preexistentă), expunerea anterioară la traume, copilăria marcată de abuz sau neglijență, precum și trăsături de personalitate (de exemplu, tendința către reacții anxioase).

Care sunt simptomele PTSD?

Simptomele PTSD se împart în patru categorii principale, conform criteriilor DSM-5 și descrierilor APA: re-experimentare intruzivă a traumei, evitare, alterări negative ale cognițiilor și dispoziției, și hiper-activitate neurovegetativă. Aceste simptome apar de obicei în primele 3 luni după evenimentul traumatic, însă uneori debutul poate fi întârziat cu luni sau chiar ani. Simpla suferință imediată după traumă nu înseamnă PTSD, multe persoane au reacții acute (șoc, anxietate, insomnie) care se ameliorează în câteva săptămâni. PTSD este diagnosticat doar dacă simptomele persistă sau se agravează la mai puțin de o lună și afectează semnificativ funcționarea zilnică.

1. Re-experimentare (intruzivă) a evenimentului traumatic

Persoana retrăiește mental trauma sub diverse forme intruzive și nedorite: flashback-uri (amintiri foarte vii, ca și cum evenimentul s-ar petrece din nou), coșmaruri și vise repetitive despre traumă, imagini sau gânduri invadante legate de eveniment. Aceste amintiri intruzive sunt însoțite de stres psihologic intens și reacții fizice notabile (puls accelerat, transpirații, tremur) la expunerea la indicii care amintesc de traumă. De exemplu, un supraviețuitor al unui accident de mașină poate avea flashback-uri la zgomotul impactului ori poate „retrăi” senzația de groază când aude scârțâit de frâne.

Coșmarurile în PTSD pot fi repetitive și terifiante; la copii, visele rele pot să nu reproducă fidel trauma, dar conțin teme de frică și pericol. În cazuri severe, apar episoade disociative în care individul pierde contactul cu prezentul și acționează ca și cum trauma are loc din nou (de ex. se ascunde sub masă crezând că e cutremur). Aceste fenomene de re-experimentare sunt nucleul PTSD și provoacă suferință profundă.

2. Comportamente de evitare

Persoanele cu PTSD încearcă în mod activ să evite orice le amintește de traumatism. Aceasta poate include evitarea locurilor, persoanelor, activităților sau situațiilor care declanșează amintiri (de exemplu, evitarea condusului după un accident rutier, evitarea știrilor despre agresiuni, refuzul de a vorbi despre ce s-a întâmplat).

De asemenea, ele evită gândurile sau emoțiile legate de eveniment, în încercarea de a se detașa mental, de a „îngropa” trauma. Din păcate, această evitare pe termen lung este contraintuitivă: deși pe moment reduce anxietatea, pe termen lung împiedică procesarea traumei și menține simptomele. Evitarea amplifică izolarea socială. De pildă, cineva care evită orice aduce aminte de traumă poate ajunge să se îndepărteze de familie, prieteni sau să renunțe la activități cotidiene (munca, școală).

3. Simptome cognitive și emoționale negative

După traumă, apar frecvent modificări durabile ale modului în care persoana gândește și simte. Persoanele cu PTSD pot avea dificultăți în a-și aminti aspecte importante ale evenimentului (amnezie disociativă) sau pot dezvolta perspective persistente negative despre sine, lume și viitor. De exemplu, pot crede „nu mai sunt în siguranță nicăieri” sau „a fost vina mea că s-a întâmplat”. Apar adesea emoții negative copleșitoare – frică intensă, vinovăție, rușine sau furie – fără a putea regăsi emoțiile pozitive (bucurie, satisfacție).

Interesul față de activități plăcute dispare (anhedonie), iar persoana devine detașată și înstrăinată de ceilalți, având dificultăți în a simți afecțiune sau apropiere (chiar și față de cei dragi). În PTSD, lumea emoțională se „contractă”, adică predomină amorțeala afectivă sau emoțiile negative, iar percepția de sine poate fi profund afectată (unii se simt „greșiți” sau fără speranță). La copii, semnele pot include regresie (reușite în dezvoltare pierdute), joc repetitiv în care exprimă elemente ale traumei sau teme de vinovăție și confuzie în legătură cu evenimentul.

4. Simptome de hiper-activitate și reactivitate crescută

PTSD menține corpul într-o stare cronică de alertă, ca și cum pericolul ar fi mereu prezent. Pacienții pot fi hipervigilenți, scanând mediul pentru posibile amenințări, ușor de speriat la zgomote sau mișcări bruște (răspuns de tresărire exagerat). Se pot observa dificultăți de concentrare și insomnie (atât adormirea, cât și menținerea somnului pot fi problematice din cauza anxietății nocturne și a coșmarurilor).

De asemenea, sunt frecvente iritabilitatea și izbucnirile de furie disproporționate, uneori cu agresivitate verbală sau fizică față de cei din jur, chiar și în absența unui pericol real. Unii devin imprudenți sau autodestructivi (de exemplu conduc periculos, consumă substanțe în exces) – comportamente ce pot fi privite ca încercări de a reduce tensiunea internă sau de a recăpăta controlul într-un mod dezadaptativ. Aceste simptome de hiperexcitabilitate reflectă o incapacitate de reglare a sistemului neurobiologic al stresului: corpul rămâne blocat în comportamentul de „luptă sau fugă”, cu un nivel ridicat de adrenalină, chiar și în situații sigure.

PTSD la copii și adolescenți

Copiii și adolescenții pot dezvolta PTSD ca răspuns la traume precum abuzul fizic sau sexual, accidente grave, violență domestică sau moartea unui părinte. Cu toate acestea, manifestările PTSD la copii diferă adesea de cele ale adulților.

Cum se manifestă PTSD la copii?

În cazul copiilor mai mici de șase ani, simptomele PTSD pot include:

• Jocuri repetitive care reflectă trauma – un copil care a fost martor la un accident de mașină, spre exemplu, poate reconstitui scena în mod repetat cu jucăriile.
• Regres în dezvoltare – pierderea abilităților dobândite anterior, cum ar fi controlul vezicii urinare sau capacitatea de a dormi singur.
• Frici exagerate și anxietate de separare – copiii pot deveni extrem de atașați de părinți sau pot manifesta frică intensă în absența acestora.

În cazul adolescenților, simptomele PTSD pot semăna mai mult cu cele ale adulților, dar pot include și:

• Comportamente de risc – consum de alcool, droguri sau comportament sexual riscant.
• Izolare socială – retragerea din activități și relații.
• Dificultăți de concentrare și performanță școlară scăzută – dificultăți în menținerea atenției și învățării.

Factori de risc pentru PTSD la copii

Anumite variabile pot influența probabilitatea ca un copil să dezvolte PTSD după o experiență traumatică. Printre cei mai importanți factori de risc se numără:

• Durata și severitatea traumei – traumele repetate sau prelungite (de exemplu, abuzul cronic) cresc riscul de PTSD.
• Suportul social – copiii care beneficiază de sprijin din partea familiei și a comunității au șanse mai mari de recuperare.
• Istoricul familial de boli psihice – predispoziția genetică și istoricul familial de anxietate sau depresie pot contribui la dezvoltarea PTSD.

Diferențele între simptomele PTSD la adulți și copii

La copii, simptomele PTSD se pot manifesta diferit față de adulți. În loc de flashback-uri detaliate, copiii mici pot exprima trauma prin jocuri repetitive, unde recreează elemente ale evenimentului traumatic. De asemenea, pot avea coșmaruri vagi fără a-și aminti clar conținutul lor.

În plus, PTSD la copii poate fi asociat cu regresia dezvoltării, cum ar fi întoarcerea la comportamente mai timpurii (de exemplu, enurezis nocturn sau teamă excesivă de separare față de părinți). Adolescenții cu PTSD pot avea comportamente de risc, cum ar fi consumul de alcool sau droguri, precum și o tendință accentuată spre izolare socială.

Totuși, studiile clinice arată că copiii par a avea un risc ceva mai mic de a dezvolta PTSD față de adulți (mai ales sub 10 ani), posibil datorită mecanismelor diferite de procesare a stresului în creierul aflat în dezvoltare​

Cum se diagnostichează PTSD?

Diagnosticul PTSD se bazează pe o evaluare clinică atentă realizată de un profesionist în sănătate mintală (psihiatru, psiholog clinician). În general, se urmează criteriile DSM-5 sau ICD-10/11, evaluând expunerea la traumă și prezența simptomelor din fiecare categorie (intruzie, evitare, cogniții/mood negativ, hiperreactivitate) timp de peste o lună. Medicul sau psihologul va realiza un interviu clinic structurat pentru a aduna istoricul detaliat al evenimentului traumatic și al simptomelor asociate.

Standardul pentru diagnosticare este Clinician-Administered PTSD Scale for DSM-5 (CAPS-5) – un interviu structurat în 30 de itemi administrat de un clinician instruit, care evaluează fiecare simptom de PTSD conform DSM-5, atât ca frecvență cât și intensitate​. CAPS-5 permite cuantificarea severității PTSD și verificarea dacă sunt îndeplinite criteriile (de exemplu, cel puțin un simptom de intruziune, unul de evitare, două de cogniții negative, două de hiperactivitate etc., plus durata și afectarea)​. Scorul CAPS-5 rezultă într-un scor total de severitate, dar și scoruri pe clustere de simptome, oferind un profil detaliat al tulburării​

Un avantaj al CAPS este că poate stabili nu doar dacă diagnosticul este prezent, ci și gradul de severitate și poate fi repetat pentru a monitoriza evoluția sub tratament. Fiind un interviu complex, CAPS-5 necesită circa 45-60 de minute și expertiză clinică.

Pe lângă interviul clinic, se folosesc frecvent instrumente de auto-evaluare (chestionare) care pot ajuta la screening sau monitorizarea simptomelor. Cel mai utilizat instrument este PTSD Checklist for DSM-5 (PCL-5), un chestionar de auto-raportare cu 20 de întrebări ce corespund celor 20 de simptome PTSD definite de DSM-5​. Pacientul evaluează pe o scală de la 0 (deloc) la 4 (extrem) cât de mult l-a deranjat fiecare simptom în ultima lună. PCL-5 poate fi folosit pentru: screening (identificarea celor ce ar putea avea PTSD), monitorizarea progresului (scăderea scorului pe parcursul terapiei indică ameliorare) și chiar pentru a susține un diagnostic provizoriu​. Un scor total PCL-5 de peste un anumit prag (de obicei 33 sau 38, în funcție de contextul clinic) sugerează probabil PTSD, dar diagnosticul final trebuie confirmat prin interviu clinic​.

Ghidurile recomandă interpretarea PCL-5 de către un clinician, mai ales că unele persoane pot supra sau sub-raporta simptomele. PCL-5 este însă foarte util în practică – este scurt (se completează în ~5-10 minute) și s-a dovedit fidel și valid în diverse studii, corelând bine cu scorurile CAPS-5​.

Alte instrumente folosite pot fi Impact of Event Scale – Revised (IES-R), Trauma Symptom Inventory (TSI) sau, pentru copii, Child PTSD Symptom Scale (CPSS). De asemenea, se evaluează adesea comorbiditățile asociate (depresie, anxietate, abuz de substanțe) prin chestionare specifice și se investighează starea de sănătate generală (PTSD poate coexista cu probleme medicale, ex. dureri cronice).

În diagnostic, este esențială excluderea altor cauze: se verifică dacă simptomele nu se explică mai bine printr-o altă tulburare (ex. flashback-uri vs. halucinații din psihoză) sau efecte ale consumului de substanțe. Odată stabilit diagnosticul de PTSD, clinicianul va nota și specificatorii de tip (de exemplu, dacă există simptome disociative se poate specifica „PTSD cu simptome disociative”).

Nu există teste de laborator (sânge, markeri biologici) care să confirme PTSD; diagnosticul este clinic. Totuși, cercetările continuă asupra biomarkerilor (hormoni de stres, neuroimagistică etc.) pentru a înțelege mai bine această tulburare. În practică, combinarea interviului structurat (ex. CAPS-5) cu scalele de auto-evaluare (ex. PCL-5) și cu observația clinică oferă cea mai bună acuratețe. Diagnosticul precoce este important, deoarece permite inițierea timpurie a tratamentului, îmbunătățind prognosticul pe termen lung.

Care sunt tratamentele pentru PTSD?

Tulburarea de stres post-traumatic poate avea un impact profund asupra vieții unei persoane, dar tratamentele disponibile pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții și pot ajuta la gestionarea simptomelor. În prezent, tratamentele pentru PTSD includ psihoterapia, medicația și terapiile complementare, fiecare având un rol esențial în procesul de recuperare. Alegerea metodei potrivite depinde de severitatea simptomelor, istoricul medical al pacientului și răspunsul la tratamente anterioare.

Psihoterapia în PTSD

Psihoterapia este una dintre cele mai eficiente abordări pentru tratarea PTSD. Studiile arată că intervențiile psihologice pot reduce semnificativ simptomele și pot îmbunătăți funcționarea emoțională și socială a pacienților

Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) cu focus pe traumă, inclusiv variante cum ar fi Terapia de procesare cognitivă (Cognitive Processing Therapy – CPT) și Terapia de expunere prelungită (Prolonged Exposure – PE). Aceste terapii ajută pacientul să reproceseze amintirile traumatice într-un mod mai adaptativ. De exemplu, expunerea prelungită presupune să povestești repetitiv trauma în context terapeutic sigur, pentru ca anxietatea să se estompeze gradual (habituare) și să se reducă evitarea. CPT, pe de altă parte, pune accent pe identificarea și corectarea gândurilor iraționale legate de traumă (vinovăție exagerată, viziune negativă asupra lumii) și transformarea lor în perspective mai echilibrate. Aceste terapii au rate ridicate de succes: multe persoane prezintă scăderea semnificativă a simptomelor după ~12-16 ședințe și chiar remiterea diagnosticului.

EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing): O psihoterapie mai puțin convențională, dar recunoscută de OMS și APA ca eficientă în PTSD, EMDR combină reamintirea imaginilor traumatice cu stimulare bilaterală (de obicei mișcări oculare ghidate de terapeut sau alte stimuli tactili/auditivi alternanți). Scopul este facilitarea reprocesării emoționale a amintirilor, integrându-le adaptativ. EMDR a arătat în studii eficacitate comparabilă cu CBT focalizat pe traumă, fiind de asemenea recomandată în ghidurile OMS ca terapie de primă linie​.

Tehnici de intervenție asupra stresului și anxietății: multe terapii includ elemente de antrenament în abilități de coping, relaxare musculară progresivă, mindfulness etc., pentru a ajuta pacientul să gestioneze hiperreactivitatea. Stress Inoculation Training (SIT), de exemplu, predă abilități practice de reducere a anxietății (respirație controlată, restructurare cognitivă rapidă) și s-a dovedit benefic în ameliorarea simptomelor PTSD. Terapia este adesea concentrată pe traumă, deoarece evitarea de a vorbi despre traumă menține simptomele.

Medicamente utilizate în PTSD

Antidepresivele ISRS (inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei, SSRI) constituie prima linie farmacologică acceptată la nivel internațional​. Dintre acestea, Sertralina și Paroxetina sunt aprobate oficial de Agenția Europeană pentru medicamente (EMA) pentru tratamentul PTSD și au cea mai consistentă susținere științifică privind eficiența lor în reducerea simptomelor nucleare (flashback-uri, evitarea, anxietatea generală)​. Alte ISRS, precum Fluoxetina, sau SNRI (inhibitori ai recaptării serotoninei-noradrenalinei, SNRI) precum Venlafaxina XR, sunt de asemenea recomandate de unele ghiduri ca opțiuni de primă linie, având dovezi clinice semnificative​

Aceste antidepresive ajută la reglarea chimiei creierului afectate de stresul cronic – în special a serotoninei și norepinefrinei – ceea ce duce la îmbunătățirea dispoziției, scăderea hipervigilenței și ameliorarea somnului la mulți pacienți.

Antidepresivele tetraciclice precum Mirtazapina sau antidepresivele triciclice (amitriptilină) au fost și ele studiate, uneori folosite când ISRS nu funcționează, dar profilul de efecte adverse limitează utilizarea lor.

Medicație pentru somn și coșmaruri: Un simptom foarte deranjant în PTSD îl constituie coșmarurile traumatice și insomnia cronică. Un medicament des utilizat pentru a trata coșmarurile este Prazosină, un alfa-blocant adrenergic. Studiile au arătat că Prazosina poate reduce semnificativ frecvența și intensitatea coșmarurilor și îmbunătăți calitatea somnului​

Cu toate că rezultatele cercetărilor recente sunt mixte (unele studii mai noi nu au găsit diferențe față de placebo la toți pacienții), Prazosin rămâne un instrument valoros, mai ales la cei cu hiperactivare adrenergică pronunțată (tensiune, transpirații, puls ridicat nocturn)​

Medicație adjuvantă: În unele cazuri, se folosesc și antipsihotice atipice (ex. risperidonă, olanzapină) ca adjuvant la antidepresive pentru pacienții cu simptome foarte severe sau psihoze traumatice. Totuși, evidența pentru antipsihotice în PTSD este mixtă și acestea nu sunt recomandate de rutină, fiind rezervate situațiilor rezistente la alte tratamente. Beta-blocantele (propranolol) au fost investigate pentru prevenirea PTSD imediat după traumă (administrate în primele ore pentru a reduce consolidarea memoriei traumatice), dar rezultatele sunt neconcludente.

Terapia complementară în PTSD

Pe lângă tratamentele convenționale, terapiile complementare pot ajuta la reducerea stresului și la îmbunătățirea stării generale de bine.

Meditația și tehnicile de relaxare - Studiile arată că meditația mindfulness poate ajuta pacienții cu PTSD să își reducă anxietatea și să își îmbunătățească controlul emoțional. Practicile de respirație și relaxare profundă pot contribui la reducerea nivelului de cortizol, hormonul stresului .

Yoga și terapia prin artă - Yoga este considerată o metodă eficientă pentru îmbunătățirea reglării emoționale și reducerea stresului post-traumatic. Un studiu realizat de Departamentul Afacerilor Veteranilor din SUA a arătat că yoga poate reduce semnificativ simptomele PTSD la veteranii de război.

Terapia prin artă, care include desenul, pictura și muzica, oferă pacienților o modalitate de a exprima emoțiile reprimate și de a procesa trauma într-un mod non-verbal.

Terapia asistată de animale - Interacțiunea cu animalele poate avea un efect terapeutic asupra persoanelor cu PTSD. Terapia asistată de câini, cai sau delfini a demonstrat beneficii în reducerea anxietății și îmbunătățirea încrederii în sine la pacienții traumatizați.

Terapia cu oxigen hiperbaric în tratamentul PTSD

În ultimii ani, cercetătorii au explorat terapii inovatoare pentru PTSD, mai ales pentru cazurile rezistente la tratamentele standard. Una dintre acestea este terapia hiperbară cu oxigen (HBOT). Această terapie implică respirarea de oxigen pur la presiune ridicată într-o cameră specială, tehnică folosită tradițional pentru vindecarea rănilor și afecțiuni de decompresie, dar studii recente au investigat efectul asupra creierului traumatizat.

Un studiu clinic controlat pe veterani cu PTSD rezistent la tratament a constatat că oxigenoterapia hiperbară a dus la îmbunătățiri semnificative ale simptomelor PTSD, măsurate prin scăderea scorurilor CAPS-5 comparativ cu grupul de control și, de asemenea, a demonstrat modificări benefice pe imagistica cerebrală funcțională (creșterea activității în zone prefrontale, hipocamp)​. Concret, după o lună de ședințe HBOT, pacienții au avut o reducere puternică a severității PTSD (efect statistic foarte semnificativ, p < 0.0001) și s-au observat îmbunătățiri neuroplastice – conexiuni cerebrale mai bune în circuitele emoționale​.

Rezultatele promițătoare ale terapiei hiperbare cu oxigen (HBOT) indică un potențial semnificativ în facilitarea recuperării creierului afectat de stresul post-traumatic, prin îmbunătățirea oxigenării și reducerea inflamației neuronale, contribuind astfel la formarea de noi conexiuni neuronale. Deși HBOT nu este încă inclusă ca terapie standardizată pentru PTSD, dovezile științifice în favoarea sa sunt în creștere. Întreaga colecție de studii publicată pe site-ul clinicii Hyperbarium oferă o perspectivă detaliată asupra beneficiilor acestei terapii și a progresului cercetărilor în domeniu.

Diferența între PTSD și alte tulburări similare

PTSD are o simptomatologie comună cu alte tulburări (anxietate, depresie), ceea ce poate crea confuzie în diagnostic. Este important ca specialiștii să diferențieze corect PTSD de condiții ce pot arăta asemănător, deoarece tratamentul optim diferă. Iată câteva distincții cheie între PTSD și tulburări înrudite:

Tulburarea acută de stres (ASD) vs. PTSD

ASD se referă la reacțiile post-traumatice apărute imediat după eveniment și care durează între 3 zile și 1 lună de la traumă​. Simptomele ASD sunt practic aceleași ca în PTSD (intruzie, evitare, disociere, anxietate), însă diferența esențială este durata: dacă simptomele persistă >1 lună, se ia în considerare diagnosticul de PTSD, iar ASD nu mai este aplicabil​. De asemenea, criteriile de diagnostic diferă puțin: PTSD necesită un anumit număr de simptome în fiecare cluster, pe când ASD cere cel puțin 9 simptome dintr-o listă totală (fără a impune distribuirea pe categorii).

Un alt aspect este accentul pe disociere – DSM-5 include în ASD simptome precum amorțirea emoțională, confuzia, depersonalizarea, care dacă apar imediat după traumă sugerează ASD. PTSD poate avea un subtip disociativ, dar implică prezența tuturor celorlalte criterii și durata mai puțin de o lună.

PTSD vs. depresie majoră (MDD)

Depresia și PTSD sunt comparabile, deoarece au o comorbiditate mare. Totuși, există simptome specifice care le diferențiază. PTSD este strâns legat de un eveniment traumatic identificabil, pe când depresia poate surveni sau nu după un stres major (adesea are cauze multifactoriale, nu neapărat un traumatism).

În depresie majoră nu apar flashback-uri, coșmaruri, evitarea amintirilor traumatice, aceste simptome intruzive și de evitare fiind caracteristice doar PTSD​. De asemenea, depresia nu prezintă intensitatea și tipul particular de hiper-activare din PTSD (vigilenta extremă, tresăriri, reactivitate la indicii de pericol)​. Persoana deprimată poate fi agitată sau letargică, dar nu din cauza retrăirii unei traume. În depresie, sentimentul de vină/inutilitate generalizată, dispoziția tristă persistentă și anhedonia marcată sunt centrale.

Dar, în PTSD, există și emoții negative, însă centrate adesea pe trauma (ex. vinovăție legată de trauma: „e vina mea că a murit prietenul meu”, sau frică persistentă „lumea e periculoasă”), plus anxietate pronunțată legată de reamintirea evenimentului. Este relevant că cele două diagnostice nu se exclud reciproc – un pacient care îndeplinește criteriile ambelor poate fi diagnosticat cu PTSD și depresie majoră concomitent​.

Diferențierea între depresie și PTSD e importantă pentru ținta tratamentului: la un PTSD cu depresie secundară, tratarea traumei poate ameliora și depresia; invers, la un depresiv care a avut o traumă minoră în trecut dar fără simptome intruzive, accentul cade pe terapia antidepresivă.

PTSD vs. anxietate generalizată (GAD)

Atât PTSD cât și anxietatea generalizată se află în spectrul tulburărilor de anxietate, însă natura anxietății este diferită. GAD se caracterizează printr-o anxietate și îngrijorare persistentă fără un obiect sau situație specifică – persoana se îngrijorează excesiv pentru diverse aspecte cotidiene (sănătate, bani, familie), fără legătură cu un eveniment traumatic particular.

Prin definiție, în GAD nu există o traumă identificabilă care să fi declanșat tulburarea, iar simptomele (tensiune, neliniște, oboseală, dificultăți de concentrare, insomnie) nu sunt legate de rememorarea unei experiențe anume​. În schimb, PTSD este prin excelență legat de un eveniment traumatic distinct, iar anxietatea persoanei este declanșată de amintiri sau indicii legate de acel eveniment​.

Mai există un element distinctiv: simptomele intruzive – flashback-urile, coșmarurile – nu apar în GAD. Un individ cu GAD poate avea vise stresante despre problemele sale curente, dar nu coșmaruri repetitive despre un traumatism. Gândurile anxioase din GAD sunt de tip „și dacă… (se va întâmpla ceva rău în viitor)”, pe când în PTSD gândurile intruzive sunt „se întâmplă din nou ce a fost” (amintiri din trecut percepute ca prezent). De asemenea, evitarea (componentă majoră în PTSD) nu este prezentă în GAD – cei cu anxietate generalizată nu evită situații de teamă că le reamintesc de ceva, ci se confruntă cu o îngrijorare difuză.

Alte diferențieri

PTSD trebuie deosebit de tulburările de adaptare (adjustment disorders) – dacă stresorul nu îndeplinește criteriul de traumă extremă (ex: divorț, pierderea jobului) și totuși apar simptome de stres semnificative, se consideră tulburare de adaptare, nu PTSD​. De asemenea, tulburările disociative pot mima parțial PTSD (de exemplu, amnezia disociativă pentru evenimente traumatice), dar dacă celelalte simptome PTSD lipsesc și trauma nu este repetitiv retrăită, atunci poate fi vorba doar de o tulburare disociativă pură​.

Tulburarea de personalitate borderline are uneori flashback-uri emoționale și instabilitate care pot semăna cu PTSD complex (datorită traumelor repetate în copilărie la mulți borderline), însă în borderline lipsesc structurat evitarea și intruziunile legate de o traumă anume, iar reactivitatea este legată mai degrabă de frica de abandon prezentă, nu de rememorarea trecutului. Distincția acestor diagnostice se face printr-o evaluare detaliată a istoricului și a tiparelor de simptome. Un studiu a arătat că clinicienii cu experiență pot diferenția destul de bine PTSD de depresie și anxietate pe baza profilului de simptome – existând itemi caracteristici care discriminează (ex. „coșmaruri despre un eveniment trecut” sau „evit să vorbesc despre ce mi s-a întâmplat” indică PTSD, în timp ce „îngrijorare că se va întâmpla ceva rău” este mai degrabă GAD)​.

​PTSD în România – Provocări și soluții

În România, PTSD ca diagnostic a devenit mai cunoscut în ultimele decenii, însă există încă provocări semnificative în recunoașterea și tratarea acestei tulburări. Una dintre problemele majore o constituie stigmatizarea sănătății mintale. Mentalitatea tradițională și lipsa de informare fac ca persoanele cu suferințe psihologice (inclusiv PTSD) să evite să caute ajutor de teamă să nu fie judecate sau etichetate negativ. Un studiu asupra stigmei în sănătatea mintală din România arată că stigmatul afectează puternic cererea de ajutor – oamenii amână sau evită să meargă la psiholog/psihiatru, ceea ce duce la cronicizarea problemelor​

Mass-media uneori menține stereotipuri negative (prezentând persoanele cu PTSD fie ca „veterani violenți”, fie ca „traumatizați irecuperabili”), alimentând astfel concepții greșite. Totodată, chiar și în sistemul de sănătate există uneori stigmat: unii pacienți raportează că simptomele lor psihice au fost minimizate sau ignorate în spitale generale​. Consecința este că multe cazuri de PTSD rămân nediagnosticate sau diagnosticate târziu, după ani de suferință în tăcere.

O altă provocare este legată de accesul la servicii specializate. Numărul de psihiatri și psihologi clinicieni per capita în România este sub media UE, iar în mediul rural serviciile de sănătate mintală sunt aproape inexistente. De exemplu, sunt județe fără niciun psihotraumatolog specializat.

Terapiile specifice PTSD (precum CBT focalizat pe traumă sau EMDR) nu sunt disponibile pe scară largă în sistemul public; cei mai mulți psihologi cu formare în aceste metode lucrează în mediul privat, unde costurile pot fi prohibitive pentru o parte din populație. Chiar și medicația – deși antidepresivele sunt compensate parțial – necesită urmărire și ajustare de către psihiatru, iar vizitele la psihiatru sunt văzute cu reticență de unii pacienți (din nou, din cauza stigmei).

Lipsa statisticilor naționale privind prevalența PTSD complică planificarea resurselor: nu avem studii epidemiologice ample autohtone care să spună câți români suferă de PTSD, dar putem extrapola din datele internaționale (~4% prevalență globală pe viață) că zeci de mii de persoane ar putea fi afectate și la noi. Aceste persoane s-ar putea să nu știe că suferința lor are un nume și un tratament.

Totuși, în ultimii ani s-au făcut pași și spre a oferi servicii gratuite sau subvenționate pentru cei cu tulburări de stres post-traumatic. Un exemplu este inaugurarea primului Centru de psihoterapie gratuită (în București, 2023), unde adulți, adolescenți și vârstnici pot primi consiliere și terapie fără costuri, inițiativă menită să sprijine grupurile vulnerabile care altfel nu și-ar permite tratamentul​.

De asemenea, unele ONG-uri (inclusiv în colaborare cu MApN sau MAI) au linii de asistență pentru veterani sau victime ale violenței domestice. Un proiect recent, PTSD Help – Dopomoha, este o aplicație gratuită destinată inițial refugiaților ucraineni din România, care oferă resurse psihoeducative despre PTSD și tehnici de auto-gestionare a anxietății​.

Cu toate aceste eforturi, PTSD în România este subdiagnosticat, dar nu inexistent. Provocările țin de stigmă, resurse limitate și conștientizare scăzută, însă se fac pași înainte prin educație, formare și inițiative de suport. Este vital ca societatea și sistemul medical să recunoască PTSD ca pe o problemă reală de sănătate publică (mai ales în contextul evenimentelor traumatice ce pot afecta populații largi – ex. pandemia a generat cazuri de stress post-traumatic la personalul medical). Prin colaborare între instituții, ONG-uri și comunitate, se pot crea mecanisme de screening și intervenție mai eficiente, astfel încât persoanele afectate de PTSD să primească ajutorul necesar la timp.

PTSD – o problemă globală și impactul asupra vieții de zi cu zi

Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) este o afecțiune psihologică serioasă, dar tratabilă, atunci când este identificată și gestionată corect. Deși poate avea un impact profund asupra calității vieții, numeroase tratamente, de la psihoterapie și medicație la terapii alternative, au demonstrat eficacitate în reducerea simptomelor și îmbunătățirea stării generale a pacienților. Intervenția timpurie este esențială, deoarece simptomele netratate pot deveni cronice și pot afecta sănătatea mintală și fizică pe termen lung.

Diagnosticarea timpurie și accesul la tratament specializat sunt cruciale pentru a preveni complicațiile și pentru a facilita recuperarea. Persoanele care suferă de tulburare de stress posttraumatic trebuie încurajate să caute ajutor și să înțeleagă că simptomele lor nu sunt un semn de slăbiciune, ci o reacție naturală a creierului la traume severe. Cu sprijin adecvat, mulți pacienți reușesc să-și recapete controlul asupra vieții lor.